În 1991, când eram student în anul 3 la Construcții de Maşini, în Politehnica bucureşteană, deci mă pregăteam să devin inginer într-o țară care nu mai avea nevoie de ingineri, mi-a trecut prin cap să mă fac ziarist.

N-am sta mult pe gânduri. M-am trezit pe un culoar lung, la etajul 2 al unei construcții seismice de pe Calea Victoriei, gard în gard cu Casa Vernescu (acum e un cazino acolo). nici n-am realizat că era clădirea fostului MICM (Ministerul Industriei Construcțiilor de Maşini), deci la capitolul ăsta eram „în branşă”! Acum, clădirea nu mai există, a fost rasă ca să nu cadă la primul cutremur.

Am urcat două etaje (pe scări, ca să nu mă blochez în lift şi să ajung, totuşi, să fiu ziarist) şi mi s-a deschis un culoar lung şi cam întunecos, în ton cu vremurile acelea bântuite de mineriade şi de amintiri ceauşiste.

Un şir lung de uşi pe stânga, cu sigla „Expres Magazin” lipită pe ele.

Un şir lung de uşi pe dreapta, cu sigla „Expres” lipită pe ele.

„Expres Magazin” era revista săptămânală condusă de Ion Cristoiu. Apărea miercurea.

„Expres” era revista săptămânală condusă de Cornel Nistorescu. Apărea marțea.

Pe amândoi îi citeam de la prima la ultima silabă. Și editorialele lor, dar şi celelalte articole, de la prima la ultima pagină. Cristoiu şi Nistorescu făceau presă de opoziție, anti-FSN, erau curajoşi pe vremea aceea. Erau modele. A trebuit să iau o decizie pe loc, rapid. N-a fost timp de analize. Am acționat instinctiv: am intrat pe uşa din strânga pe care, lângă sigla „Expres Magazin”, scria „Redacție”. Vizavi, la doi metri, pe dreapta, lângă sigla „Expres”, scria „Secretariat”.

Pe uşa aceea am intrat în presă, acum 28 de ani, cu singurul regret că nu pot fi şi la „Expres Magazin”, şi la „Expres”. Și la Cristoiu, şi la Nistorescu. Mă simțeam solidar cu amândoi. Apărau cauze bune.

mai mult la   /ziaristii.com/